Am fost la Amsterdam pentru prima oara. Si toata lumea ma intreaba daca m-am facut muci, daca am fumat shit, daca am rulat in coffee shop, daca am fost stoned sau got high. Si n-am facut nimic din toate astea. Si mi-e aproape rusine sa recunosc ca nu m-am culcat in nicio seara mai tarziu de 11 si n-am frecat-o in nicio dimineata in pat mai tarziu de 7. Am pastrat cu alte cuvinte celulele bastonase pentru zilele negre bucurestene.

In schimb am gustat din drogul spitzat si autentic al acestui oras: bicicletele. Stiu, e cliseul preferat al zonei. Dar pana sa vad cu ochii mei mi-ar fi fost imposibil sa-mi imaginez cum pot doua roti, un lant ruginit si un ring-ring stricat, toate stranse intr-un cadru vechi cu design de 1800, sa schimbe atat de radical imaginea unei urbe.

Eu nu sunt biciclist, dar m-am simtit ca si cum as fi ajuns acasa. De fapt senzatia asta a persistat pe tot parcursul sederii - ma trezeam dimineata si imi venea sa ma sui pe bicicleta si sa ma duc la munca. Anyway, primul lucru pe care l-am vazut iesind din gara a fost o parcare supra-etajata de bicle. Mii de bicle. Aranjata frumos in rastel, cum iesi pe dreapta, sta, credeti-ma, toata averea acestui oras. Colorate, dezumflate, indoite, ruginite, inflorate, pachetu asta de fiare vechi e cel mai fromos lucru pe care l-am vazut curgand prin venele unui oras dimineata.

Cu zece euro poti sa renunti o zi sa fii turist si sa te amesteci printre olandezi calarind propria ta bicicleta. Ti se cer garantii sau asigurari, dar poti rezolva si cu un card de credit gol, cum am procedat eu. Si odata ce ai incalecat, totul se schimba. Iti vine sa pedalezi ca o antilopa gnu in turma de biciclisti ce traverseaza in galop canalul. Cam asta e senzatia. Noi am luat-o efectiv la sanatoasa, am luat ferry-ul (gratis si plin si ala de biciclisti), am iesit din oras si am pedalat 16 km pana la Zanche Scaans unde am mancat niste inghetata sub niste mori de vant si apoi ne-am ratacit inapoi inca vreo 20 de km. Rezultatul a fost penibil, dar explicabil pentru cele doua perechi de plamani indopate cu kent si aer conditionat de birou. In ziua aia am reusit performanta sa ne culcam la 7 seara iar eu unul eram la 5.20 dimineata pe acoperisul hostelului fumand niste tigari, momind niste hulubi cu mere si intrebandu-ma daca bicicletele mai sunt pe unde le-am legat (in amsterdam se fura biciclete si de aici si un contrast simpatic intre starea jalnica a acestora si lanturile gigantice cu care sunt securizate de rasteluri si stalpi). Plus febra musculara si imposibilitatea de a ne aseza pe orice lucru mai ingust decat o sa.

Orasul in sine este un drog, canale de canabis. Are o frumusete constanta, densa care nu se dilueaza ca la alte aglomerari europene inspre periferie. E o chestie turtita cumva, adica n-are niciun highlight care sa puna restul in umbra. E pur si simplu la fel peste tot. D-asta n-am gasit timp pentru un trip de coffee shop. N-as fi putut sa stau la o masa tinand-o pe silvia de mana si holbandu-ma in splendoarea crapaturilor din lemnul scaunului celuilalt turist dopat. Nu se face. Berea neagra a trapistilor in schimb e numai buna de spalat pacatele acumulate in intersectii.

De muzeul Van Gogh, starry night, urletele “No pictures! Please.”, expozitia de comiscs-uri de la Bruxelles, din nou “You can’t take pictures!”, escapada inecata cu cafele de la mare nu va mai zic nimic, ca ar fi prea multe de zis. Doar ca am aflat ca batranul Tin-Tin e belgian pur-sange si am cunoscut-o pe Bessie, un erou canin antic de comics, care desi nu am dovezi, pun pariu ca e stramosu lu Lassie-cainele-care-stie-ca-timmy-is-in-the-well.