Aseara m-am dus la vot, in calitate de provincial, la sectia speciala o suta si ceva, undeva pe langa gara. Fusesem si mai devreme, pe la doua, dar coada era la fel de lunga, aproape doua sute de persoane. Ce-mi place mie la conditia de provincial-bucurestean e ca o data la cinci ani ai sansa unica sa te incarci de civism stand la o coada sa-ti exerciti dreptul. Am stat. N-am votat. N-am apucat.

Dar e ceva special in imbulzelile astea. Lumea fraternizeaza, se revolta, se impinge si se auto-ironizeaza. Jandarmi sunt luati peste picior iar politia e trimisa din cinci in cinci minute sa vada cam care mai e situatia in sectie si daca “intram dom’ne toti pan’ la noua”. E, asa, un fel de micro-revolutie cu eroi ce se nasc pe betonul de sub coada si mor ca somonii dupa contactul democratic cu stampila. Cum a fost acest tanar cu parul despletit care, dupa ce si-a exercitat dreptul, a coborat scarile cancelariei in fata multimii si a tinut un discurs anti-sistem inflacarat despre incompetenta si cele doua stampile de vot alocate sectiei speciale. Noi l-am incurajat cu urlete si fluieraturi iar el apoi a plecat cu ochii sticlind si fularul aruncat peste umar. In spate, prietena lui, ce incerca in zadar sa tina pasul cu el, i-a spus aproape soptit ceea ce i-a spus si Gala lui Dali, Aleida lui El Che, Nina lui Iliescu. I-a spus aproape soptit, cele doua cuvinte ce se rostesc in anticamera oricarei revolutii:
“Stai pisu…”.